“La gura sobei” 2020, tuș în peniță și acuarelă pe hârtie, 16x22cm
Nu am crescut cu cărți. Am crescut cu povești la gura sobei spuse de mamaie când torcea, țesea, tricota sau repara la vreun ciorap după ce grijile zilei se terminau. Erau povești de tot felul: povești ale oamenilor din sat trecuți prin peripeții nemaipomenite, poveștile bunicii crescută în același sat unde am copilărit și eu, povești cu încornorați care spariau căruțele pe podurile din vale, poveștile străbunicilor care au avut vieți de romane și alte câteva care cred că erau minciunele gogonate, dar așa de amunzante și înfricoșătoare că nu mă mai săturam să le aud.
Apoi am ascultat cu drag și povești mai cunoscute, din acelea teribile pe care nu le mai citește nimeni copiilor de azi: cu frățiori lăsați în pădure, cu cocoși și boieri avari, cu iezi mâncați de lupi. Preferatele mele erau clar cele cu Ivan Turbincă, care avea multe aventuri între cer și pământ, unde dădea nas în nas adesea cu Dumnezeu și Sfântu’ Petru – biet sfânt mereu și-o lua bine pe cocoașă la fiecare din aceste întâlniri. Purtată de vocea bunicii, plecam în aceste aventuri pline de pericole și umor negru, mă înfioram și mă minunam deopotrivă, ca în final să mă întorc în siguranță la așternuturile mele, la lumea mea mică și la un somn bun.
Găsesc că asta trebuie să facă poveștile – să ne arate cât de mare e lumea și câte pericole sunt în ea, să vedem copii neajutorați băgând în cuptor vrăjitoarea și porcii devenind împărați și să creștem știind că și noi vom putea face la fel când se va ivi ocazia.
Și tot de aici cred că mi se trage și dragul de lucru cu ac și andrele.
