“Momente și schițe alese pentru copii” de I. L. Caragiale, Corint Junior 2021, 126 pagini complet ilustrate, copertă cartonată.
Ilustrații realizate în tehnică mixtă de grafit pe hârtie și pictură digitală.
Să spun că a fost un proiect de suflet nu-i îndeajuns. Este unul din acele proiecte care pur și simplu trebuia să ajungă la mine într-un fel sau altul pentru că ne-am căutat toată viața.
Cât am fost elev în clasele primare cea mai mare bucurie de la școală pentru mine era începerea pregătirilor pentru sceneta de serbare, unde era mereu Caragiale. Pentru câteva zile orele se risipeau, iar noi, elevii, deveneam cucoane, copii rasfățați, profesori și iluștrii domni, poceam limba română și învățam să recunoaștem ironia, critica moravurilor și umorul. Mai târziu am continuat să joc scenetele lui la clubul de teatru de la Palatul Copiilor, unde am urcat prima dată pe o scenă adevărată cu podium și cortină; am continuat să merg acolo până când matematica nu m-a mai iertat.
Nu am rămas doar cu dragoste de teatru și de Caragiale, cu amintiri neprețuite și curajul de a-mi ridica vocea pe o scenă, dar și cu un întreg repertoriu de expresii, citate și personaje pe care le-am folosit ca șablon să înțeleg lumea în care am crescut. Mai mult decât orice, în acei ani de formare fundamentală, am prins gustul pentru tipul de critică asupra societății, cu umor și ironie, gust pe care mi l-am păstrat.
Acum doi ani am avut ocazia să mă suspend din nou câteva luni bune în acestă lume, să o studiez îndeaproape și să-mi creez propria viziune. Ilustrându-l pe Caragiale acum, la început de secol XXI, nu pot să nu observ că lumea încă nu s-a schimbat atât de mult, poate doar purtăm mai puține pălării.
Cât am fost elev, Caragiale pentru mine a însemnat “teatru”. L-am descoperit practic jucând scenetele, simțind cuvintele pe limbă și înțelegând raporturile de interese și poziții sociale dintre personaje.
Inevitabil, asocierile dintre aceste scenete și amintirile din școală îmi distorsionează modul în care mă raportez la ele și nu pot să nu fiu coleșită de nostalgie. Mult timp pentru mine profesorul Rostogan a avut chipul colegului meu Andrei într-un sacou mai mare ca el, care atât de simpatic pocea limba română încordându-și gropițele, că nici noi alături în scenetă nu ne puteam abține să nu râdem. “Elevii” erau cei mai oropsiți, căci trebuia să se abțină din râs fără să-și ia ochii de la distinsul nostru Rostogan. Mahalgioaicele îmi erau bune prietene în copilărie și mereu se lăsa cu hohote de râs când începeau să bocească prostia plozilor aflați la examen, iar eu am jucat-o pe madam Ftiriadi de câteva ori și da, am avut o rochie roșie și mânuși croșetate albe.
Pentru mine ca ilustrator, a fost un deliciu să am ocazia să creionez aceste personaje, însă am un sentiment că cele mai potrivite personaje vor fi întruchipate tot de colegii din amintirile de la școală, ai mei și ai voștrii.
„-Tu? la concursul de mâne? a zis pufnind de râs Niță.
-Da, eu…
-La concursul de mâne?
-Ei! da…la concursul de mâne.
-Da tu știi pentru ce loc este concursul, Ghiță?
-Nu…
-Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghițică!
-Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg… se poate?”
Citindu-l îndeaproape pe Caragiale, nu pot să nu observ dragostea pe care o are pentru personajele lui cu toate hibele și neajunsurile lor, dragoste care menține personajele într-o zonă caricaturală cu empatie pentru umanitatea lor. Faptul că înșuși autorul este un protagonist adesea în aceste scrieri, cred că ne reamintește tuturor că aceste personaje sunt schițe fugare ale noastre și ale celor cu care interacționăm zi de zi. Poate și noi ar trebui să dovedim aceeași candoare și umor în lentila cu care observăm critic societatea, dar și pe noi înșine.
Tocmai dragostea cu care au fost scrise aceste personaje m-a ajutat și pe mine să mă bucur enorm de procesul de ilustrare. Ador să creez scene cu personaje care interacționează între ele, să-mi imaginez cum ar vorbi și cum s-ar îmbrăca, să caut expresiile potrivite și dinamica scenei.
“-Și, în sfârșit, alege! vrei să rămâi aci la noi, ori vrei să pleci mâine? Ai înțeles?”
Aceasta este una din ilustrațiile mele favorite făcută pentru schițele lui Caragiale, nu de alta, dar mereu am fost fascinată de cum se îndoaie imediat integritatea și deminitatea individuală în fața puterii relaxat adunată pe covorul ei roșu.
