“De ce ilustrație de carte pentru copii?” este o întrebare pe care mi-o pun singură când mă mai prinde la înghesuială câte un moment greu de dubii. Este o întrebare perfect pertinentă având în vedere interesul descurajant de scăzut pentru carte și artă în general în România și drumul care m-a adus aici.
Sunt un “arhitect reformat”, termen inventat de mine, care definește un arhitect cu acte în regulă care lasă autorizațiile de construcție să se apuce de ilustrat cărți pentru copii. Am terminat un liceu real fără nici o pregătire formală în zona artistică, așa că și eu mă mai trezesc luată prin surprindere unde am ajuns. Tocmai drumul până aici este fix răspunsul la acel “de ce”.
Am crescut liber la curte, mult prea preocupată să mă cocoț prin zarzări ca să am nevoie de cărți. O copilărie cu noroi în urme de tractor și povești la gura sobei și lapte fiert în tuciul de mămăligă, o copilărie într-o lume mică și simplă, care s-a lărgit când m-am mutat la oraș pentru școală și am descoperit cărțile. Cărțile au fost uși către o lume fără orizont de spațiu și timp, uși către fantezie, uși către aventură, dar mai ales uși către tot ce am crescut să fiu. Cred cu tărie că poveștile la care avem acces în copilărie și adolescență devin parte din noi. Deși simt această miză enormă a cărții pentru copii, acesta nu este răspunsul total.
Pe undeva pe drum, când eram preocupată să cresc într-un cetățean funcțional, am avut răgaz să fac ce îmi place, așa că am desenat și am pictat și am spus povești în acel timp nestructurat între temele la matematică și televizor, la o limită neclară între joacă și hobby. Și așa am ajuns de capul meu să învăț să desenez și să îmi spun singură povești escapiste.
Uitându-mă înapoi, realizez că toată viața m-am pregătit pentru ilustrație de carte, deși formal am lucrat pe brânci pentru alte modalități de a-mi câștiga onorabil traiul. A trebuit să fac un salt în gol, poate ignorantă sperând că sunt curajoasă, poate visătoare după desenat toată ziua ca în copilărie sperând că sunt un adult responsabil. Atunci am întors spatele la toate vocile cu care am crescut în acel mediu confuz al tranziției românești post-decembriste, voci care au creat în mintea mea o asociere inevitabilă între cuvântul “artist” cu lipsă de prestanță, instabilitate și imaturitate, cel mai greu lucru pe care l-am făcut și îl fac în continuare.
Pe măsură ce m-am lăsat prinsă de entuziasmul de a mă trezi în fiecare zi să desenez și să pictez și să spun povești, realitatea acestei alegeri a început și ea să își arate zidurile și neputințele și apatia, de aceea drumul meu a început să-mi semene cu un purcel zburător, pentru că ar fi mai ușor să trăiesc consolându-mă că nu există cu adevărat, dar nu ar fi extraordinar să existe totuși?
La întâlnirile cu copii vorbesc entuziast despre pasiune și cât de important este să învățăm să facem diferența între munca pentru ce ne pasionează și munca “pentru că așa trebuie”. La întâlnirile cu adulți am tendința să îmi cenzurez discursul despre pasiune și să vorbesc mai mult despre cifre, pentru că oamenii mari au certitudinea că purceii nu zoboară nicăieri, dar cu un plan de marketing bun, ar putea să aibă un pic de loc și în jocul capitalist.
Așa că aici sunt, călare pe purcelul meu zburător, sperând să zburd prin viață nițel înainte să îmi dovedească lumea că nu este înaripat deloc.